Când eram copil, chiar nu mă gândeam ce am să fac când voi fi mare. Prea eram ,,prințesa lui tata”!
Tata a fost tâmplar, mama croitoreasă. Îi vedeam cum munceau pentru noi.
De croitorit, am croitorit, încă de mică, atunci când mi-am străpuns un deget la mașina de cusut a mamei. Sau, mai târziu, când i-am stricat o rochie, și am făcut-o pe măsura mea. Dar nu visam la croitorie.
În rest, fără griji, joacă, școală, citit, ca mai toți copiii.
În fine, am învățat o școală de profil. Care alta. decât ce se cere într-un oraș cu o industrie preponderent petrochimică.
Habar nu aveam ce mă va aștepta. Învățasem chimie, cât să îmi folosească la școală.
Impactul cu primul loc de muncă a fost năucitor! Am lucrat câțiva ani într-o instalație de fracționare a gazelor. Mirosea și sufletul din mine a produse petroliere.
Muncă, nu glumă! ,,Prințesa” devenise o muncitoare banală într-o rafinărie, unde majoritatea erau bărbați duri, pe care nu-i interesau cine și cum ești, trebuia să muncești. La trei schimburi, urmând și cursurile serale ale unui liceu, să nu te lași mai prejos.
Nu vreau să vă plictisesc, nu vreau să vă emoționez, nu vreau să vă impresionez, vreau doar, dacă nu știați până acum, să știți ce înseamnă industria petrochimică.
Am pierdut șirul incendiilor. Cutremurul din 1977 l-am prins la schimbul doi.
Alergam în parcul de rezervoare, cu o colegă de mână. Alergat era un fel de a spune, pentru că picam, ne ridicam...
La un an după cutremur, a explodat o instalație, se numea ,,Solventare”.
Nu a murit nimeni atunci, dar tot schimbul doi eram, tot spaima că nu voi mai ajunge acasă. Erau ,,vecini” cu instalația unde lucram eu.
În fine, am reușit să plec din instalație. Am ajuns la un laborator de Cercetări, care aparținea de ICITPR București, unde știm cu toții cine era acolo mare șef, director-profesor-doctor-inginer...și ce mai era...
Acest laborator, cu instalație cu tot, era pe teritoriul combinatului..
Credeam că voi scăpa de coșmarul pe care îl aveam, de câte ori mergeam la fostul loc de muncă. Mama își făcea cruce când plecam de acasă...
Dar ce credeți că am scăpat?
Acest laborator era de încercări. Nimic pus la punct, nicio documentație, totul improvizat, după ureche.
Am avut parte de multe evenimente nefericite. Dar ca un laborator să explodeze, doar în filme...La acea vreme s-a scris în revista AS.
Era în anul 1981, pe 25 mai. Eu, tot schimbul doi. Zi de salariu. Cei din schimbul unu, toți au plecat să-și ridice leafa, au lăsat laboratorul nesupravegheat.
Se lucra cu polimeri fierbinți, într-o ,,instalație” improvizată. Un butoi cu polimeri pus într-un scaun cu picioarele în sus, din care trăgea o pompă. La un moment dat a ieșit furtunul din butoi, iar polimerul tot a curs pe linoleumul de pe jos.
Greșeli după greșeli.
De serviciu erau o ingineră, un tehnician și o laborantă. Fereastra era situată foarte sus, și se deschidea doar oscilobatant.
Prima a intrat laboranta, apoi inginera, iar la ușă tehnicianul. Inginera a scos din priză acel sistem, și a bubuit. Nu au avut nicio șansă. Crematoriu a fost!
Liliana, 22 de ani. A rămas doar ceasul de la mână și...ceva, acolo. Eu i-am găsit ceasul. Am vomitat!
Inginera, vreo 30 de ani, cu doi copii mici acasă.
Doar tehnicianul a supraviețuit, dar când îl întâlnești, bănuiești prin ce a trecut.
Am ajuns la schimbul doi, imediat ce au plecat pompierii, iar noi a trebuit să ajutăm organele de resort, să facă cercetări.
Să vă spun ce miros era? O lacrimă de Auschwitz.
Meserie brațară de foc!
Am lucrat aici 12 ani, după care am plecat la combinat, într-un laborator care se numește Cromatografie, Cea mai frumoasă parte a ceea ce se numesc analize fizico-chimice.
Dar să nu vă imaginați că este parfum. Nicidecum. Pe lângă mirosurile toxice, insuportabile ale produselor ce vin la analizat, se află, la fel de toxici și reactivii cu care se lucrează.
Dacă sunt și chimiști printre noi, poate știu ce înseamnă Piridină. Consider că este cel mai cancerigen reactiv. Numai când mă gândesc la el mă doare stomacul, mă ustură nările și ochii. Dar trebuie să lucrezi cu el, cu ajutorul lui se determină umiditatea unui produs.
Meserie brățară de toxic!
Cu toate acestea, am iubit această meserie, cum nu vă imaginați! Nu era analiză, sau un subiect nou, pe care să nu mi-l notez. Se schimbau parametrii, eu notam. Venea o analiză nouă, notam.
Am lăsat caietele mele moștenire.
De aici am ieșit la pensie, la 50 de ani.
Să nu vă imaginați că mi-a fost ușor să plec. Am plâns de m-am umflat, nu voiam să plec, dar începeau, deja, restructurările.
Ca să-mi iau răsplata anilor petrecuți în chimie, am început să ,,copilăresc” la pensie.
Am reînceput să citesc. Apoi am învățat să lucrez pps-uri, mai apoi clipuri. Și cel mai important, am învățat să vând.
Și vând produse cosmetice, de 17 ani. Am printre cele mai mari vânzări din oraș.
Premiile pe care le obțin, îmi arată că am putut și pot să fac ceva cu viața mea. Pe lângă partea financiară, rămân acelea de a socializa, de a avea prieteni, de a vedea locuri pe care, în mod normal, nu aș avea cum să le văd. De a-mi pune mintea la treabă, scriind și calculând facturi pentru 100 de clienți.
Mi-am descoperit un ,,talent", pe care nu credeam că îl am. Acela de a nu sta locului, de a trăi intens.
Mi-am făcut viața colorată, parfumată, bogată în prieteni.
No comments:
Post a Comment