Meseria, brățară…De orice, numai de aur, nu. Nu în cazul meu. (Partea a doua)

 Ca orice om, am trăit multe. Inclusiv riscuri.

Când lucrezi în petrochimie, mai ales în instalații, riscul este maxim. V-am povestit că am lucrat mulți ani și în laborator, unde s-au întâmplat multe.

Acum vă voi povesti riscurile reale, prin care am trecut în primii patru ani ai mei de serviciu, ca operator chimist, într-o instalație de fracționare a gazelor, dintr-o rafinărie.

Poate, dacă sunt printre noi prieteni, cu ceva cunoștințe despre ce spun eu, vor înțelege. Eu încerc să explic cât mai pe înțeles.

Când lucrezi într-un astfel de loc de muncă, știi când pleci de acasă, dar nu știi ce se va întâmpla în următoarele 8 ore de serviciu.

Am fost patru ani tablonist. Adică la tabloul de comandă. Dar nu stăteam doar acolo, mergeam și pe teren, pentru a urmări și afară, parametrii.

Aveam 20 de ani. Eram o fărâmă de fată. Chiar mă consideram un copil. Să treci de la copilărie, la un astfel de loc de muncă, nu se poate explica în cuvinte.

Mă duceam acasă, unde părinții îmi plângeau de milă (mama era croitoreasă, iar tata, tâmplar). Asta am învățat, asta am primit.

Chimia nu este ușoară, deloc! Când pleci la un așa drum, nici nu știi ce te așteaptă. Înveți, dar te trezești...sau nu te mai trezești!

Miroseam a orice, când ajungeam acasă. Și sufletul din mine, și părul meu lung, și pielea, și hainele. Miroseam a rafinărie. Așa obișnuiau ai mei să îmi spună. A motorină, a mercaptani, a sulf, a rășini...A orice, numai a parfum nu mai puteam, noi, fetele, să mirosim. Căci eram și fete, în aceste instalații. Acesta era profilul pe care l-am învățat, neștiind ce ne așteaptă.

În fine..

Despre riscuri. Dacă îmi aduc bine aminte, cred că v-am mai povestit despre căderea mea de la înălțime, când nu am mai văzut patru ore.

Era pe înserat, trebuia să citesc un manometru, m-am suit pe o conductă, să văd mai bine presiunea de pe vas. Mi-a alunecat piciorul și am căzut de la înălțime, cu capul de un obiect de beton.

Am fost vinovată, nu s-a declarat accident de muncă. Dar m-a dus salvarea la urgențe, să mi se facă radiografii la cap. Am avut capul tare, nu s-a spart, în schimb nu am văzut deloc, patru ore. Putea fi mult mai grav!

În patru ani, cât am lucrat în rafinărie, sarcina mea, ca tablonist era și aceea de a fi pompier voluntar. Fiind fete, nu ne lăsau unde era mai greu. Nu are rost să vă spun, câte focuri/incendii am văzut.

Dar vă spun de unul trăit de mine, la locul meu de muncă. Aici am vrut să ajung cu povestea. Nu aveam cum să nu fac o astfel de introducere, pentru a vă face să înțelegeți adevăratele riscuri.

Eram o mână de fată. Delicată, visătoare, scriam versuri, pe atunci. Învățam. Eram la liceu, la seral, să scap de mizeria în care lucram.

Aveam ambiții, eram ,,din oraș”, față de majoritatea colegilor mei, în vârstă, ,,de la țară”, care nu înțelegeau o fată de la oraș. ,,Ai venit, muncește!” Și se și comportau ca atare.

Anual se făcea revizie la instalație. Asta însemna că se oprea și se golea totul: coloane de distilare, pompe, cuptoarele se stingeau. Totul era o liniște deplină, față de zgomotele infernale, când mergea instalația.

Și trebuia curățat totul, de depuneri. Rășini, mercaptani, zgură, și câte și mai câte.

Trebuia să se curețe o coloană de distilare. În revizie nu este program. Trebuie să se stea peste program, că așa este la noi: repede!

Așadar, maistrul ne-a spus că trebuie să rămânem peste program. Unul nu știu ce treabă avea, altul, la fel. Nu eram mulți pe tură. Vreo 4-5. Eu, necăsătorită, deci fără obligații.

Maistrul m-a întrebat dacă pot să nu mă duc la școală, să rămânem să curățăm una dintre coloane. Am rămas: eu, maistrul și mecanicul de la pompe (care au tot ars, de-a lungul timpului).

Vă întrebați, cum după vreo 47 de ani (să tot fie de atunci), mai știu astfel de amănunte? Astea nu se pot/vor uita! Nu ai cum să uiți!

Am pus în comentariu, desenul unei coloane, să vă faceți o idee.

Coloana este foarte înaltă și îngustă. Înălțimea medie a unei coloane de fracționare, fiind a unui bloc cu 10-12 etaje.

Te sui pe scară-pisică. Ajuns sus, pur și simplu te legeni în vânt. Senzația de vomă este prezentă.

Din loc în loc sunt guri de vizitare, atât cât să între o fată ca mine, de 1,55 m și 45 kg. pe unde trebuie să intri să cureți talerele, care sunt dispuse alternativ, nu paralel.

Acolo se depun rășini, mercaptani, zgură, care trebuie înlăturați. Se curăță cu furtunul, cu presiune mare de apă.

Eram pe la jumătatea coloanei, eu la o gură de vizitare, maistrul la o alta, mai sus.

Dintr-o dată, s-au autoaprins niște talere mai sus de noi, în contact cu aerul (norocul nostru că nu au fost sub noi). Totul, în acel ,,tub”, căci așa arată o coloană, s-a umplut de fum, de miros, de foc, deasupra noastră.

Mi-am zis: gata, până aici a fost!

Dar intuiția maistrului, experiența, curajul lui, toate au făcut ca noi să fim azi în viață.

 Mulțumesc, domnul Constantin Dobre! 

S-a suit acolo, la foc, și a reușit, cu greu, să stingă ceea ce era iad, pur simplu!

Gata, nu mai scriu. Mă întind la vorbă, ca de obicei.

Atât vă mai spun, că toate aceste întâmplări au făcut din mine un om puternic, din fetița răsfățată a tatălui meu. ,,Prințesa” lui era, de acum, un om pe picioarele lui. Aveam, puțin trecut de 20 de ani...

Vă îmbrățișez cu drag, și vă mulțumesc că ați citit.